Am citit undeva ca decizia de a avea un copil o iei intr-un moment. Mai greu este sa traiesti toata viata cu inima ta umbland pe langa tine de colo colo. A mea sta deocamdata cuminte intr-un scaunel. Si rade. E incredibil cum zambetul pur al unui copil iti sterge memoria de probleme si iti da cateva secunde de heroina pura. Daca ar sti asta toti consumatorii de droguri…

Decizia mea de a avea un copil a fost luata fara sa imi dau seama. As fi vrut la un moment dat, dar s-a intamplat mai devreme decat credeam. Si se pare ca lucrurile cele mai bune din viata mea au fost cele spontane.

Am trecut de cateva parti foarte grele cu ajutorul plasei mele de siguranta, si al catorva alti prieteni.

Am alunecat in iad de multe ori – dar ea ma tragea inapoi de fiecare data.

Am adormit tremurand de epuizare langa doi ochi mici – dar stiam ca e si ea in pat sa aiba grija de noi.

Am cazut in genunchi plangand de cateva ori – dar de fiecare data suna telefonul : in seara asta vin la voi.

Mi-am simtit muschii incordandu-se in mii de carcei de dorul a doua brate sa ma stranga sa adorm – si de fiecare data pe usa camerei intrau doua brate spunand: hai sa dormi cu mine sa o lasam si pe ea sa isi revina.

O prietena imi spunea ca un nou nascut in casa e roz doar in filme. Realitatea e crunta. Asa este. Mai ales cand esti singura cu ea 24 din 24.  Cu ocazia asta am aflat despre mine ca am mai multa forta decat credeam. Desi cand deschideam ochii, abia inchisi de 15 minute, mi se invarteau peretii si imi vajaiau gandurile, gaseam pe undeva forta sa imi iau inima in brate si sa gasesc un punct de sprijin sa nu cadem amandoua. Nu am cazut niciodata, si pe zi ce trece imi dau seama ca nici nu vom cadea.

Nu sunt unica mama care isi creste copilul singura, stiu, nu ma vait nimanui si nu am nevoie de compasiunea nimanui. Imi exfoliez doar sufletul de greutatile trecute. Asa ca de Craciun. Si multumesc celor care m-au tinut de mana.

Multumesc Cherie – pentru ca esti tu

Multumesc Leya – pentru ca m-ai lasat sa trag cu ochiul la viitor

si…. Multumesc lui, care, desi a spus pas, mi-a lasat un zambet genial, fara dinti deocamdata, dar care imi lumineaza fiecare dimineata.

Si nu, nu ma doare locul transplantului, chiar daca inima mea umbla de colo colo pe langa mine, pentru ca in locul ei am o picatura de fericire care imi pompeaza sangele in corp.

My heart…

Cineva spunea ca indiferent ce se intampla pe pamant, a doua zi dimineata soarele rasare intotdeauna la fel.

De mai mult de 2 saptamani sunt intr-un reality check continuu, ca si cum as sta cu ochii deschisi fara sa clipesc. In camera mea mai dorm 10 little fingers and 10 little toes.

Incerc sa nu ma gandesc prea mult si sa iau fiecare zi si noapte pe rand. Daca nu ar fi EA as aluneca usor in apa uitand sa respir.

Am stat 8 zile singura intr-un spital romanesc. Cu ochii la fel de larg deschisi. Ii mai stergeam din cand in cand de lacrimi. Pana cand ea a intrat pe usa cu un cos imens de flori, frumoasa si aranjata. Am uitat ca ma tineam de pereti sa ma pot ridica. Am uitat de nenumaratele injectii in vena si de masa de tortura din fiecare dimineata si seara.

Am in telefon 2 mesaje de la ea pe care le citesc mereu:

“Ce nu te omoara te face mai puternica”

“Cel mai mandru tata, chiar! Rezolvam maine tot”

Multumesc.

“I was chasing butterflies, till the sunrise broke my eyes” 

In fiecare noapte alerg dupa fluturasi. La doua ore. De fapt nu prea alerg dupa ei, ii am in interior. Cand nu are ea chef sa doarma si “face fluturasi” cum spun eu. Mi-e frica de mor de ce o sa urmeze dar stiu ca o sa ma iubeasca cu siguranta cineva neconditionat, toata viata. Maine e ziua mea de nastere. Cred ca cineva pe sus s-a gandit ca am irosit prea multa iubire pe barbati si mi-a dat pe cineva care o sa o inhaleze pe toata si imi va cere si in plus.

Ce faceam anul trecut cand am facut 30 de ani? Cocktail cu Cherie la malul marii.

Ce fac anul asta la 31? simt fluturasi in abdomen. La propriu. A, si beau lapte dintr-un pahar de jack daniels.

Life is what happens when you’re busy making other plans. Cea mai buna definitie.

Incotro sa o apuc nu prea stiu dar am un indicator care pare ca arata : incolo, cand intinde aratatorul.

Dreams…….

“Once in the dream of a night I stood
Lone in the light of a magical wood,
Soul-deep in visions that poppy-like sprang;
And spirits of Truth were the birds that sang,
And spirits of Love were the stars that glowed,
And spirits of Peace were the streams that flowed
In that magical wood in the land of sleep.”

Mi corazon

Ma intreba ieri o prietena care ma face frumoasa si ma relaxeaza in salonul ei, cum as vrea sa fie barbatul perfect. I-am raspuns ca asa ceva nu exista. Decat undeva pe la 20 de ani. Anul asta fac 31. Atat am invatat cu siguranta.

Dupa aspectul fizic, din care am facut o gluma spunandu-I ca as vrea sa aiba par, (preferabil al lui si nu transplantat) si dinti la fel, (tot ai lui), mi-a spus: si sa fie fidel bineinteles. Am zambit si i-am spus ca nu asta vreau, ci sa fie diplomat. Cum adica? Mi s-a replicat. Adica sa faca in asa fel incat sa nu aflu. Unii sunt atat de… nepriceputi sa spunem, incat afli atat de repede si ti se pare ca nu mai ai nici o provocare.

De ce crezi ca nu exista nici unul fidel?

Pentru ca asa m-a invatat experienta, pentru ca asa sunt ei facuti. Am trait si eu in lumea povestilor pana la un moment. Nu vreau unul NUMAI al meu. I want someone to call my own.

Am vrut o data pe cineva doar pentru mine. Si credeam ca asa si era. Ajunsesem sa traiesc cu o teama ca daca I s-ar intampla ceva as muri. Imi alungam gandul imediat ce aparea. Nu avem nevoie de asa ceva. Nici noi, nici ei. Cand iti scoti sufletul si i-l pui in buzunar dimineata inainte sa plece din casa, umbli toata ziua ca o carcasa goala. Impersonala si fara nici un pic de originalitate. E mai bine sa iti tii inima acolo unde ii este locul, si sa stie ca il iubesti pentru toata viata dar ca il vrei numai pentru acum.

Se spune ca iubesti diferit in functie de varsta. Asa este. La 20 de ani lumea se termina la el/ea. E o tragedie fara sfarsit daca pleaca. La 30 iubesti mai cuminte, dar mai profund. E ca o dragoste subacvatica. Silentioasa, in slow motion, mai calma si mai matura. Tot tare doare pentru ca simti ca pierzi singura sursa care iti da oxygen sa respiri sub apa. Diferenta e ca suferinta nu mai este expusa atat de mult si maturitatea te ajuta sa treci zilele ducand in acelasi timp si povara singuratatii.

Am deci doar trei cerinte: par natural, dinti sanatosi si sa stie sa inoate. Si sub apa, nu doar sa o calce.

A fost o vreme cand am vrut sa fiu singura. Desi e ce urasc cel mai mult. Mi-e frica de gandurile mele cand sunt singura. Nu pot dormi si fumez la nesfarsit.

Nu stiu de ce am simtit asta. Poate pentru cuvintele care mi-au lasat o gaura urata in piept. Desi nu erau ale ei. Am incercat totusi sa fug de ele rupand orice legatura. In fiecare zi numaram zilele de cand nu o mai vazusem si mai apoi pe cele de cand nu o mai auzisem.

Au fost cele mai urate cateva luni din ultima vreme. Stiam ce simte din cele cateva randuri pe care le asteptam in fiecare dimineata la birou. Nu pot de cand ma stiu sa fiu suparata pe cineva mai mult de o zi. Cand rasare soarele imi sterge orice resentiment. Am trecut peste ora aia cand am ramas singura in birou si am plans in hohote la fel de tare ca atunci cand am plecat de la EL. Si totusi nu puteam sa ii spun nimic. Nu puteam sa raspund. Nu puteam sa scriu nimic sau sa rad. Ma strangeau peretii si oamenii de pe strada.

Cel mai mult m-a durut cand am primit un link cu melodia de mai jos. Mi se intampla sa ma faca muzica sa plang dar cand am dat play m-a strans inima atat de tare…

Perdono

Pana cand a venit un moment pe care nu aveam cum omeneste posibil sa il depasesc fara ea. Si atunci am primit un sms sa iesim la o cafea. Imi aduc aminte ca am daramat scaunul incercand sa imi gasesc tigarile si sufletul sa apelez mai repede numarul pe care il stiam demult pe dinafara.

Acum ma gandesc in fiecare zi ca poate sa plece si sa raman singura. Nu stiu de ce am sentimentul asta. Poate pentru ca in ultimii ani toti oamenii la care am tinut au plecat cand aveam cea mai mare nevoie. Nu a fost niciodata cazul ei. Si totusi mi-e frica.

Si mai vreau inca o seara “a noastra”. In care nu facem nimic. Desi ei sunt foarte convinsi ca sarim din limuzina in limuzina calcand barbatii in picioare. Iar noi suntem doua femmes fatales cu picioarele in apa, pregatindu-ne pedichiura.

Una noche mas

Adio Querida……

In vitrina o papusa are ochii goi. S-a visat printesa intr-o rochie de bal. Dar in fiecare dimineata se trezeste in aceeasi vitrina, pe acelasi scaun. Vorbeste doar cand nimeni nu asculta. Si mai mult sopteste. Daca o privesti indelung nu clipeste. Daca incerci sa o faci sa schiteze vreo grimasa iti fierbe sangele ramanand nemiscata. Zambeste doar cand te intorci sa pleci. La fel de gol. Are un zambet superior si foarte rece.

In fiecare zi incearca cineva sa demonstreze ca poate sa o faca sa se miste. Fara succes. Nu o cumpara nimeni pentru ca nu danseaza, nu canta si nu zambeste ca celelalte papusi. Nu prea intelege de ce toti trecatorii vor sa o transforme in cea mai comerciala papusa daca tot nu vor sa o cumpere.

Oare cum se potriveste covorul de catifea si rochia ei sangerie de matase, cu LCD-urile din vitrina alaturata? Nu au gresit oare decorul? Si de ce scrie mare Lulu, cand pe ea o cheama Ana? Intrebari fara raspuns. Dar s-a obisnuit cu ele. Nu ar sti ce sa faca cu cele la care chiar i-ar raspunde cineva.

Nu stie cum a ajuns in vitrina. Isi aduce aminte doar ca a ridicat-o cineva de pe asfalt din mijlocul traficului haotic. Plina de praf si cu ochii la fel de goi ca acum. Rochia alba de bal era prea rupta si murdara asa ca i-au pus una de matase rosie, stransa pe corp cu un cordon sufocant.

Cateodata noaptea nu e nimeni pe trotuar. Si in pauza dintre farurile taxiurilor isi misca mainile in ritm de flamenco. Scurt si cu forta, cate o secunda fiecare. Isi aminteste si valsul din camera de bal. Dar este mult depasit. Miscarile lente si suave sunt ingropate in anii care nu iarta nici papusile de portelan.

Stie ca dansatorii de flamenco sunt sobri si pasionali. La fel ca ea, la inceputul melodiei stau nemiscati cateva secunde pana ritmul le inunda venele. Si, pe masura ce emotia creste, isi scutura puternic pasiunea din varful degetelor. Trebuie sa faca asta. A acumulat prea multa.

Desi pare impulsiv, pentru a invata dansul asta e nevoie de foarte multa rabdare. Ea are prea multa. Dansatorul trebuie sa stie sa comunice non verbal cu cel care canta sau cu instrumentistul. Iar ea o face foarte bine. In vitrina nu e nimeni in afara de ea, iar muzica e doar in inima ei. Altfel s-ar porni alarma antifurt. Inutila dealtfel, din moment ce nimeni nu a facut vreo oferta pentru ea.

Din nou apare soarele si se face dimineata. Si in vitrina o papusa are ochii goi.

I am who I am, I can’t love you with half of my heart – Try greeting an alcoholic to an AA meeting with one whiskey on the rocks. He won’t stick his tongue in the glass and quietly take his seat.  He will inhale the drink risking to lose his seat.

All God’s children need travelling shoes – I usually walk barefoot, but it’s getting hotter and hotter in the city.

Quiero…..  – vreau multe dar ceva am sigur: ea care imi spune: daca iti dau doua palme, iti revii imediat.

“Some say the world will end in fire,

Some say in ice.

From what I’ve tasted of desire

I hold with those who favor fire.

But if it had to perish twice,

I think I know enough of hate

To say that for destruction ice

Is also great

And would suffice.” – Robert Frost